Acasă Uncategorized @ro Odiseea aspretelui

Odiseea aspretelui

56
0
DISTRIBUIȚI

     Specia a fost descrisă ca nouă specie pentru știință de către academician Petru Bănărescu, șeful meu de doctorat. Încă din anul 1990 când m-am înscris la doctorat și apoi am fondat asociația Aquaterra, unde l-am avut ca președinte de onoare de la bun început pe domnul academician Petru Bănărescu, m-am ocupat alături de el de salvarea aspretelui.

     Am aflat de la început că, odată cu declanșarea marelui șantier hidroenergetic a barajului Vidraru, aspretele practic a dispărut de pe toată valea Argeșului, deși până prin anii 1966-1969, pe exact sectorul de sub baraj, era cel mai frecvent. La fel era și pe râul Vâlsan. Oamenii îl prindeau cu ceaunul și făceau o ciorbă de pește cu boișteni, zglăvoci, aspreți, cleni, porcușori, etc. Dar șantierele nu s-au limitat doar la șenalul Argeșului așa cum au făcut pe toate râurile mari și așa se face că, pe sub pământ, au captat debitele din cursul superior al râului Vâlsan și râul Doamnei, lăsând aceste ape nici măcar cu debitele de servitute.

     Așa cum era regimul comunist, și cum se mai manifestă și azi aceste regii urmașe, doar mimează că respectă legislația de mediu și la 13 ani de la integrarea în UE, șantieriștii, fără nici un respect, deși domnul academician Petru Bănărescu, atunci fiind tânăr, s-a zbătut ca să se respecte debitul de servitute al râurilor, prevăzut chiar și de legislația comunistă. Pe râul Doamnei, în acea perioadă timp de circa doi ani, nu a curs deloc apă. Au dispărut astfel toate speciile și așa s-a dus aspretele de pe râul Doamnei. Prin 1972 nu mai era deloc.

    După ce s-a dat drumul la apă în regim de servitute  s-au refăcut toate populațiile piscicole cât de cât dar nu și de asprete. Între timp și pe râul Vâlsan era foarte rar iar pe albia marelui râu Argeș nu mai curgea nici un firicel de apă. Și azi, de abia se adună ceva apă din ploi, de pe versanți și niște mici pârâiașe situate prin satele Arefu și Căpățâneni. Și uite, așa a dispărut aspretele din cele două râuri (Argeș și râul Doamnei) până la terminarea amenajărilor. În anul 1991 s-a realizat prima expediție internațională de salvare a aspretelui. S-a luat atunci, sub egida Academiei Române – domnul Nicolae Toniuc, ( secretar științific), decizia să se ducă câteva exemplare de asprete în Germania, la Institutul  Federal de Ecologie  de la Bonn.

     Veniseră atunci în expediția de colectare a aspretelui, domnul Peter Szivanowitz emigrat de la Sibiu – ornitolog la Brukhenthal pe vremuri, un cunoscut al dumnealui, Nicolae Toniuc, și șeful lui de laborator Rudiger Bless, care mai lucrase la reproducerea unor specii de talie mică (boiștean, zglăvoc) și repopulaseră între anii 1980-1990 multe râuri din Germania care nu mai aveau pește de la începutul industrializării (adică de prin anii 1750-1800). Succesul lor era deja recunoscut în Germania. De aceea, s-a crezut că vor reuși fără probleme să reproducă aspretele la Bonn unde într-un simplu acvariu de circa 2000 l de apă reușiseră cu celelalte specii deja.

      Au reușit împreună cu studenții noștri, membrii de început ai echipei Aquaterra (care au venit și ca ajutoare la pescuit științific), să colecteze de abia după 15 zile opt exemplare de asprete. Unul a murit acolo până la sfârșitul expediției iar cele șapte exemplare au fost duse în Germania, în saci cu oxigen (transport standard), și au ajuns cu bine. Practic s-a pescuit Vâlsanul pe cei 40 de km cam de 15 ori în 15 zile căci eram peste 30 de oameni la această activitate, unde au venit și mulți jurnaliști de mediu care acum se și formau. Eu însumi, seara, le-am spus că, dacă Doamne ferește aceste opt exemplare sunt ultimile exemplare ale speciei și nu se reușește reproducerea lor, să-și asume responsabilitatea cei doi experți germani.

     Numai domnul Teodor Nalbant mi-a împărtășit atunci temerea. La plecare i-am întrebat, ca acvarist de la 10 ani ce  eram, dacă vom comunica mai des, dacă vom face proiecte de salvare a aspretelui pe termen lung sau nu – discuții purtate între mine și cei doi experți germani grație faptului că știu limba germană destul de bine. Ei au spus atunci ceva șocant, care m-a lăsat mască. „Nu știm  dacă vom reuși, nu avem bani la institut de autofinanțare, nu avem un proiect special pe asprete așa că prin voluntariat – așa cum am venit și acum la voi,  să sperăm că vom reuși.” Dar cu ce hrăniți aspreții, i-am întrebat eu? Fiind o specie rebelă în acvasristica obișnuită, s-ar putea după cum vedem noi aici ca aspretele să prefere o hrană foarte diversă, deci s-ar putea ca aspretele să fie foarte pretențios la hrană, adulții să devină sterili dacă nu au o hrană diversă și să nu se matureze atât ovocitele cât și spermsatocitele.

    Se știe că unele specii devin sterile în captivitate din cauza hranei grase sau lipsite de precursori hormonali. Hrana lor trebuia să abunde în insecte și crustacee la adulți și în și mai multe tipuri de hrană vie la puiet. Dar nu s-a obținut nici un pui din cele 7 exemplare ajunse acolo iar ultimul asprete a murit în acvariile lor în anul 1995.

       În tot acest timp m-am rugat de ei ca să facă tot posibilul să ia legătura cu marii acvariști din Germania (se știe că cei mai buni și mari acvariști sunt în Germania). Nu au făcut acest lucru din păcate, n-au ascultat sfaturile noastre.

    Între timp în fiecare an mergeam cu studenții, cu domnul academician Petru Bănărescu și colegii domnului academician de la Institutul de biologie, pe valea Vâlsanului pentru evaluarea efectivelor. În 1992, 1993, 1994, 1995 prindeam cam în același loc un exemplar mare și unul mic (femelă mare și un mascul mic). Ajunsesem acum toți la concluzia că am avut dreptate. Că acestea erau singurele exemplare în viață de asprete.

     În 1996 am profitat personal de venirea pentru prima dată și singura dată a unui naturalist adevărat la Ministerul Mediului ca secretar de stat. Este vorba de Kiss Janos Botond venit din Delta Dunării unde lucrase până atunci și luptase la propriu cu regimul comunist pentru salvarea Deltei Dunării, cu mare demnitate, în 1985 când ceilalți se gudurau de frică pe lângă dictator. Mi-am zis că trebuie acum să facem ceea ce văzusem că lipsea.

      Aspretele se stingea ca specie (adevărată fosilă vie ca urmare a multiplelor studii taxonomice, zoogeografice, genetice, ecologice, paleontologice realizate) și nu era declarat legal ca specie protejată. Așa că ne-am apucat noi, membrii Asociației Ecologice Aquaterra, să facem documentația științifică de declarare a aspretelui ca specie protejată. Am făcut documentația de introducere a speciei în Convenția de la Berna pe Lista  Roșie principală, am realizat memoriul științific și harta rezervației științifice pe 10.000 ha  de pe valea Vâlsanului, al cărui marker de conservare, am spus eu atunci, trebuie să devină și să fie mereu stadiul populațiilor de asprete. Ori, de aceea am făcut-o, pentru ca tăierile de arbori să fie strict controlate, regimul  hidrologic al  debitelor, calității apelor râului și afluenților să fie constant și în limite care să facă posibilă și supraviețuirea aspretelui. Dacă nu ar fi fost acolo domnul Kiss Janos Botond nu s-ar fi realizat aceste lucruri.

      Domnul academician Petru Bănărescu mai încercase și propusese de multe ori dar nu l-a ascultat nimeni, nici din elita știițifică a anilor 1957-1996. Atunci am reușit. Dar domnul secretar de stat Kiss Janos Botond mi-a spus atunci – Nicule, mi-e frică că nu mai este asprete. Am auzit că de când l-ați dus în Germania nu mai este și că acelea erau ultimile exemplare. Eu am spus că nu se poate. El zicea – dar dacă e dispărut ne facem de baftă că facem o rezervație pentru o specie pentru care nu am luat la timp măsurile care trebuiau. Așa că ne-a propus să facem o expediție de evaluare atunci, în preajma frigului de noiembrie 1997, cînd studiile, raportările și planurile rezervației erau gata făcute.

    Am mers cu colegii lui de la INCD Delta Dunării  ca să  vedem dacă mai trăiește aspretele. Noi, ca  asociație nebăgată în seamă de finanțatorii la care tot propuneam proiecte concrete dar abia găseam banii pentru a organiza mici expediții pe Vâlsan dar nu și proiecte. Nu erau prioritare activitățile efective de salvare a speciilor, cum tot propuneam noi, ci doar workshop-urile. Ni se spunea mereu că acestea schimbă lumea nu activitățile efective și așa ei au finanțat doar workshop-uri iar lumea nu s-a schimbat decât în rău.

   Neavând nici măcar un electrofishing de prindere a peștilor, folosit în scop științific, nu puteam face în prag de iarnă o evaluare corectă. Așa că am mers acolo unde știam că supraviețuiesc ultimile exemplare de asprete (acum ar fi trebuit să fie 2-3 foarte mari) și după câteva zile am prins doar un exemplar mic (juvenil, probabil că din anul acela, 1997). Ne-am bucurat nespus, mai ales eu, știind că cel puțin din cele două exemplare din anii 1991-1996 rămase aveam dovada vie că aveam cel puțin un pui. Așa s-a legiferat legislația de salvare a aspretelui.

     În anul 1998, la imboldul doamnei directoare Adriana Baz (care a lucrat cu modestie  alături de noi, care  a făcut tot ce a stat în putință ca aspretele să fie declarat așa cum trebuia cu mult timp în urmă, după ce domnul Kiss Janos Botond nu mai era la minister) s-a realizat, de către cei de la Institutul de Biologie, proiectul Life Nature de salvare dar nu așa cum trebuia (adică să ne ia și pe noi parteneri, ci doar la hei rup când e nevoie, adică mai tot timpul.

      Așa cum e cu multe proiecte Life, de atunci se credea că ce facem noi, munca de teren, o vom face pentru că domnul academician e președintele de onoare și ceilalți vor încasa banii. De milă și de pericolul de a dispărea specia am acceptat să-l ajutăm pe domnul academician Bănărescu ca să realizeze cele mai grele activități, evaluarea efectivelor. Restul sfaturilor noastre nu au fost ascultate de nimeni. Un sfat a fost construcția unui centru de salvare a aspretelui acolo pe Vâlsan, chiar în sectorul său de refugiu, în aval de Cheile Vâlsanului unde găseam mereu cei mai mulți aspreți și unde diversitatea hranei reprezentate de numeroase specii de nevertebrate acvatice face posibilă viața lui acolo.

     În sfîrșit, în anul 1999, am achiziționat și noi primele două electrofishing-uri, cu mari eforturi, dintr-un mic contract de cercetare al Universității București. Așa am făcut primele evaluări. Spaima că aspretele nu mai era în viață era și în mintea domnului academician Petru Bănărescu. Nu se mai prindea decât un individ din când în când, foarte rar, după multe evaluări anuale (1997-1990).

       Din toamna anului 2000 a venit în expedițiile de evaluare și domnul Ilie Telcean, și el doctorand al domnului academician Petru Bănărescu, dar nu mai prindeam nici un exemplar cu cele două aparate. Ce să facem?! Atunci mi-a venit ideea, văzută într-un film (văzut exact cu câteva zile înainte de venirea în acea expediție) pe Animal Planet, cum în marile parcuri naționale africane echipele de conducere și adiministrație au angajat și format ca rangeri foarte eficienți exact pe cei care fuseseră cei mai mari braconieri și, de cum au fost ei angajați, efectivele speciilor braconate au crescut vertiginos. Atunci s-a născut ideea de a face lansarea unui zvon că cel care va prinde primul asprete va fi plătit cu un premiu mare, dacă știe unde să-l găsească. În mintea noastră era clar că doar cei care cunosc bine specia îl vor prinde. Mulți localnici confundau aspretele cu zglăvocul (Cottus gobio). Am lansat zvonul și, cam simultan cu prinderea de către noi a două exemplare (o pereche de aspreți în baza Cheilor Vâlsanului), a venit un sătean (Lică cu un al doilea asprete). L-am convins noi pe domnul academician, coordonatorul lucrărilor noastre de doctorat, că ar fi foarte bine să fie Lică angajat ca ranger la rezervație și poate că se va găsi din bugetul Eu Life Project ceva bani ca să i se facă un salariu, tocmai pentru a apăra aspretele de braconaj și masacru. Ne dădeam seama cu ocazia pescuirilor că se făcuse pescuit cu pesticide sau carbid care omora tot peștele, de către localnici braconieri. Din luna următoare Lică a devenit oficial rangerul rezervației timp de patru ani dar și mult timp după aceea (încă câțiva ani ajutat de noi). Între timp, cred că a fost singura acțiune de succes din toate timpurile. Așa cum spunea și domnul academician Petru Bănărescu, efectivele crescuseră cu un simplu dar serios paznic al speciei. Când monitorizam efectivele speciei împreună cu ceilalți membri, în următorii 3-5 ani după terminarea proiectului Eu Life, cu metoda telemetriei (realizându-se și multe activități de teren ale domnului Adrian Ionașcu  și ale celorlalți membri Aquaterra), efectivele crescuseră în mod miraculos.

    Domnul academician Petru Bănărescu nu mai mergea pe teren pentru că era foarte bolnav. Stătea numai acasă de acum. Dar efectivele datorită lui Lică creșteau de al un an la altul, semn că paza era bine făcută. În discuțiile noastre cu el ne spunea că se pusese rău cu toți braconierii, foști colegi cu el la braconat urs, cerb, căprior, pește. Și asta grație domnului Gheorghe Ionașcu, tatăl lui Adrian, care fiind director la Ministerul Lucrărilor Publice îi obținuse lui Lică o legitimație așa cum acum, în vremurile noastre, au cei de la Garda de Mediu. Așa au știut toți de frica lui ( inclusiv primarii) și toată lumea respecta legislația de mediu, ca aspretele să fie salvat și protejat, nu numai pe hârtie, cum fusese până atunci.                                       La un moment dat Lică, brav muntean, a murit de infarct. Între timp noi primisem și premiul 1 Ford Motor Company (2002) pentru ideea de a dezvolta o stație de salvare a aspretelui. De acum credeam că ne va fi mai ușor pentru ceea ce trâmbițasem de 12 ani, că acolo, pe Vâlsan, trebuie făcută o stație de salvare a aspretelui, nu duși afară acolo unde mai mult era tentația de a se lucra genetică pe o specie care aproape se stinge și nu de salvarea ei.

     Din păcate se luase iar o decizie proastă și prin 2002, de cei de la IBIOL, de a se duce iar aspreți în Franța de astă dată. Și s-au prins acum șapte exemplare, tot degeaba. Cei care se lăudau vorbeau de stimularea hormonală a peștilor și că sigur la anul vor veni cu sute de pui. Dar au murit toți și, la fel,  nefiind un contract special de cercetare alocat celor care au luat aspreții, nu au reușit să-l reproducă ci să mai omoare încă șapte indivizi prețioși pentru salvarea speciei. Era clar ce am afirmat de mult, de ce nu ne bazăm pe o asociație care are numeroși acvariști?! De ce nu suntem ajutați noi să accesăm un proiect, deși reprodusesem multe specii de pești în condiții și fără bani la acvariul dezvoltat la facultatea de Biologie? De ce? De ce? Cine trebuia să ne audă? Cei de la Ministerul Mediului, cei la care tot depuneam proiectele de cercetare, etc?!

     Dar domnul academeician Petru Bănărescu nu era ascultat de nimeni, chiar dacă soluțiile noastre erau promovate de el mai departe spre responsabilii zilei. Reușisem să reproducem roșioara termală (1995-1996), cleanul de Comana (din 1999-2005 ) de unde dusesem mai multe  sute de exemplare  de puiet înapoi pe valea Gurbanului, unde erau tot mai rari, cleanul comun, zvărluga (sabanejewia romanica, S. aurata balcanica).

   Domnul academician Petru Bănărescu se plimba ca un adevărat tată al peștilor, printre sutele de acvarii ale noastre cu mare plăcere și se tot întreba de ce nici mai marii universității nu ne sprijineau în demersurile noaste, căci administrarea acelui acvariu a fost un chin de la început până la demolarea sa în 2012, când a trebuit să se ridice un nou institut de cercetare al Universității București. Am tot sperat că totul se va muta undeva dar nu a fost să fie. Am tot sperat și mai sperăm, înainte de a fi prea târziu, că se vor găsi unii sponsori mai cu suflet cărora să le fie milă măcar de asprete și să ne ajute la realizarea unei mici stații de tip fluvarium în care să reproducem aspretele cu succes asigurându-i tot confortul.

      Între timp, din 2009, ne-a fost refuzată custodia deși mai tot timpul noi am fost alături de domnul academician Petru Bănărescu. El murea chiar în acea perioadă, de bătrânețe. Nimeni nu ne mai băga în seamă. Salvarea aspretelui era o prioritate dar devenise și o mare modă. Probabil că și echipele de la Bonn (Germania, 1991) și de la un institut al apelor din Lyon (Franța, 2002) au venit să ia aspreți nu numai din dorința de a reproduce specia ci de faimă și modă. Așa, multe exemplare au fost masacrate. Am tot auzit chiar și în anul 2014 (de la localnici) că ar fi venit o echipă de geneticieni din UK care nici nu știau că aspretele este în pragul dispariției. Ei doreau (specia fiind o fosilă vie) să studieze aspecte din genetica sa. Aici ajungem la morala în știință. Oare cum e posibil să nu-ți fie milă de o specie la care sunt poate 7-15 exemplare, să vii, să-i pescuiești, să-i omori pentru genetică sau diferite articole, și între timp să lași specia în pragul total al dispariției, fără șanse?! La nenorocirile aduse de inconștiența localnicilor, braconierilor, poluatorilor, asta mai lipsea.

       Amenințarea reprezentată chiar de către oamenii de știință înconștienți care spun localnicilor (au stat 25 de zile aici în 2014) că voiau să prindă 30 de exemplare ca să aibă un număr statistic suficient de mare pentru validarea experimentelor de genetică. În alte țări la o astfel de specie acei oameni de știință și cei care i-au adus se alegeau cu dosar penal pentru măcelărirea unei specii atât de rare pe care Minsterul Mediului o trece alături de lostriță și dropie în Strategia Națională de Conservare a Biodiversitățiii – document asumat la UE ca fiind parte din Strategia Europeană de Conservare a Biodiversității în perioada 2010-2020. Ce au făcut între timp autoritățile cu privire la toate memoriile depuse de noi la miniștri an de an,, de peste 25 de ani, pentru a realiza o stație de reproducere care nici nu ar costa foarte mult dar să punem la adăpost aspretele de miile de amenințări locale (inclusiv de amenințaree geneticienilor insensibili la problemele de conservare a unei specii cu efective între a fi și a nu mai fi deloc)?! S-au încumetat mulți să salveze aspretele dar doar pe hârtie. Inconsecvența, tupeul obraznic  al unora de a se ocupa de salvarea unei specii cu atâtea probleme,  ei nefiind specialiști nici in ihtiologie, acvacultură, conservarea speciilor telemetrie, acvaristică  științifică, ar trebui să lase de gândit! Atât celor de la Academia Română cât și celor de la Ministerul Mediului și… mai ales a celor de la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate (ANANP) atât cât nu este prea târziu. Acum măcar. Înainte ca aspretele să dispară de tot. Veniți alături de noi ca să salvăm aspretele, toți cei care o puteți face, cu pasiune și fără prejudecăți. Cei care vreți nu să faceți un titlu de glorie, că uite, cu atâta glorie în toți acești ani nu s-a făcut nimic, nu s-a reușit nimic important și toți cei care ne-au bruiat pe noi nu au făcut decât să încurce. Ne-a mai rămas șansa ca de obicei, la sponsorii posibili (care citind aceste rânduri ce ar trebui să se numească mai curând adevăruri despre asprete), să ne înțeleagă și să ne contacteze.

    Autoritățile sunt joviale și binevoitoate dar să nu le ceri bani deloc, banii care vin pe canalele europene mereu având alte destinații. Mereu sunt alte priorități. Dacă noi găsim parteneri străini sau proiecte finanțate de sponsori, nu zice nimeni de la Minsiterul Mediului că nu este de acord. Dar în rest trebuie să ne descurcăm noi cum putem ori asta este problema, că pe piața reală a economiei românești nu sunt și nici nu au fost fundații interesate de aceste proiecte de 30 de ani încoace. Nici marile companii nu înțeleg responsabilitatea lor pentru a finanța aceste proiecte – mai ales cele care fac cele mai mari daune mediului și biodiversității fiind în același timp considerați mai marii poluatori și distrugători ai mediului și Biodiversității. Pe aceștia îi știm (Hidroelectrica, Hidroconstrucția, RNP-Romsilva, OMV-Petrom, Rompetrol, Lukoil, ENEL, EON, Electrica S.A., Compania Apele Române) că fac și ce au făcut ei pentru natură de 30 de ani. Ce proiecte de mediu și biodiversitate au finanțat ei timp de 30 de ani, an de an? Nimic. Nu știu cum de nu le este rușine dar alții poartă responsabilitatea de a-i fi obligat să o facă, să le fixeze bugetul obligatoriu de alocat pentru conservare conform principiului „poluatorul plătește daunele de mediu”. Nu finanțează alte lucruri în țară ci ceea ce a distrus și unde distruge și lasă urme adânci. Nici asta nu se face la noi. Te mai întrebi – ce fac miniștrii mediului în România și la 14 ani de la aderare, că nici măcar o lege pentru asta nu avem, ci doar o spoliere a resurselor mediului și biodiversității fără pedepe, fără responsabilități, fără atrageri ale atenției de parcă România nu ar fi a tuturor și obiectivul central patriotic al păstrării frumuseții țării nu ne-ar aparține tuturor, și cu atât mai mult a decidenților ci doar a noastră, a fraierilor cărora le pasă de țara asta. Dar lor responsabiliilor de ce nu le pasă?                 Acest mesaj este adresat celor care vo să vadă adevărul. Celor sensibili la natură și la problemele ei majore care devin din ce în ce mai mari la noi în țară. Inversarea valorilor, bătaia de joc, devine pe zi ce trece o constantă tot mai prezentă în viața noastră dar nu ne uitați și pe noi cei pasionați, cei de aproape care dau exemplu – acolo unde ne pricepem, la peștii foarte rari și amenințați (asprete, lostriță, sturioni, alte 46 de specii de pești). Am făcut tot ce ne-a stat în putință și după puterea pe care o avem ca să se schimbe în bine lucrurile. Cu circa 150.000-200.000 de euro poate fi construit un centru minimal de reproducere al aspretelui pe valea Vâlsanului care să ducă la salvarea speciei, la creșterea efectivelor pe râul Vâlsan dar și la repopularea în 3-5 ani a Râului Doamnei, a râului Argeș în sectorul de sub barajul Vidraru (Căpățâneni – Arefu). Este dorința noastră expresă dar dacă noi nu vom reuși poate vor putea alții dar aceasta este singura cale. Fără o stație specială unde să avem amenajări complexe hidrodinamic (de tip fluvarium cu asigurarea unui curent de apă continuu din râu, cu camere de producție de hrană zooplanctonică de Artemia salina, dafnii, ciclopi- adică crustacee mici de talie pentru hrana puietului eclozat din icre, apoi culturi de microviermi – Enchytraeus  micro, E. albidus, culturi de larve de gîndaci de făină- Tenebrio molitor, Tribollium confusum, greieri africani de cultură, chironomide, omizi de flurturi sau molii de stupi – găselnița) nu se va reuși reproducerea acestei specii, mai mult, fără realizarea unei toplițe speciale ca un By pass meandrat prelung din râul Vâlsan în care și puietul să fie deversat an de an și unde el să se hrănească, atât cu hrană naturală din propriul său habitat dar și cu suplimente de hrană vie produsă de experții (care să lucreze la greu în acest scop), nu cred că aspretele ar fi salvat prea repede.

      Deși am tot propus acest lucru nu ne-a ascultat nimeni. Poate că de acum înainte, acum când aspretele a ajuns iar între a fi și a nu mai fi deloc, cei responsabili ne vor asculta. În definitiv este obligația autorităților române de resort care, din diferite orgolii și interese meschine, nu și-au făcut datoria deloc și ne-au tot plimbat mereu an de an. Este bine ce au făcut? Noi, o echipă modestă dar cu experții cei mai buni în reproducerea peștilor din țară,  am fost marginalizați. Altora li s-au dat creditul dar au tocat și foarte mulți bani în numele aspretelui. Noi nu am avut din păcate nici un proiect major, practic nici un proiect căștigat până acum. Doar voluntariat la greu, cu mici donații și sponsorizări de prin  țara noastră, smulse cu greu de ici și colo de la câte un sponsor, cu mari greutăți, pentru a face și expedițiile de monitorizare a efectivelor aspretelui an de an.

      Sunați-ne, contactați-ne, atât pe pagina de facebook cât și pe email: [email protected]                                               sau la telefoanele: 0742357717, 0732648098, 0768481515.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here